Cuvinte de legătură

Când nu e bine, deschid un caiet și scriu. Cuvintele scrise sunt firul meu roșu între prezent, trecut și viitor. Sunt oglinzile care îmi arată ce simt. Sunt cele mai puternice îmbrățișări pe care mi le pot da în singurătate. Sunt ceea ce mă aduce înapoi la mine, când mă simt umbra corpului meu. 

Cuvintele scrise sunt drumurile pe care le știu cel mai bine. 

Eram la un protest în Roșia Montană. August, 2014. Gălăgie, tobe, vuvuzele și scandări împotriva exploatării aurifere. Eu făceam poze și filmam. La un moment dat, un tip cu accent din zonă mi-a zis că pot să mă urc pe mașina lui, o Dacie 1310 roșie, să am perspectivă mai bună. - Ești sigur? - Da, da, suie-te, a zis. 

Ca să-mi fie mai ușor să mă urc, am lăsat geanta lângă niște cunoscuți. Lor nu le-am zis. Cât mi-am tras cadrele, am uitat de ea. Mi-am amintit după vreo oră. Prea târziu, nu era pe nicăieri. Aveam acolo portofelul cu actele, cardul bancar, legitimația de presă și puțini bani. Cel mai important era însă un caiet. Abia când am conștientizat dispariția lui m-am panicat.  

Câțiva prieteni au dat telefoane și s-a organizat o vizionare cu mulți dintre cei care au filmat protestul. După vreo două ore, aveam o mare pistă - o femeie cu păr roșcat vâlvoi, îmbrăcată în negru și dolofană a luat geanta și a dispărut în mulțime. M-am consultat cu doi localnici, au recunoscut-o și mi-au explicat cum să ajung la ea acasă. 

Cioc. Cioc. - Bună ziua, e cineva? Am strigat din ușa verde a unei case vechi ca toate din Roșia Montană. A ieșit un bătrân în cămașă bleumarin, cu pălărie trasă peste sprâncene și mâinile în șold. A zis Daa

- Ăăăă, soția e acasă? 

- Da’ ce treabă aveți cu ea? 

- Cred că are ceva ce îmi aparține. O… geantă. Geanta mea.  

- Cum așa, domnișoară?  

- Așa cred, puteți să o chemați, vă rog? 

După vreo 20 de minute de priviri furioase din partea omului, a apărut soția. I-am zis de ce sunt acolo și a negat. Însă, în timp ce tot scutura din cap, se îndrepta ușor spre altă încăpere. A dispărut câteva secunde, apoi s-a întors și mi-a înmânat geanta cu portofelul, buletinul și tot ce mai aveam în ea. Mai puțin caietul. 

- Unde e caietul? Era și un caiet aici

Bărbatul ne privea șocat, își cerea scuze bâlbâite, iar femeia a zis senină: 

- E la apă. 

- Ce apă?, am întrebat speriată. 

- Vă duc dacă vreți, zice. 

După vreo zece minute de mers în care încercam să-mi aduc aminte ce scrisesem și era în pericol de dispariție, am făcut stânga prin spatele unor case, pe unde curgea un pârâu. Caietul meu era acolo unde îl aruncase, pe fundul unui firicel de apă care n-avea putere să-l ducă la vale. L-am scos cu grijă și l-am scuturat puțin. Nu mai eram supărată pe femeie. 

Înapoi spre centrul Roșiei Montane, i-am mulțumit și am vrut să plec. „Nu-mi luați o înghețată?”, m-a întrebat cu voce mieroasă. I-am luat un cornet de vanilie. 

Am uscat cu grijă caietul. Majoritatea cuvintelor rămăseseră intacte, pe pagini ondulate și pufoase. L-am deschis și mi-am adus aminte de ce era atât de important. 

Pe una din primele pagini era desenat un soare cu raze lungi din care cresc frunze. Sub soare am scris mare, îngroșat, 5:45. E ora la care am fost sunată, pe 6 noiembrie 2013, de o tânără. M-a întrebat dacă eu sunt la telefon, apoi mi-a spus că îi pare rău să mă informeze că tatăl meu a decedat. 

Am lăsat telefonul jos cu gesturi în reluare. M-am uitat la flacăra lumânării pe care o țineam aprinsă în fiecare noapte de când era tata în spital. Am privit o vreme mișcările ei. Avea un dans pe care nu-l mai văzusem. Apoi, m-am îmbrăcat în negru, am urcat într-un taxi și m-am dat jos în fața porții de la Medicală III din Cluj. Până la pragul ușilor de termopan, pe care-l treceam zilnic de două luni, trecuseră câteva anotimpuri. Abia când femeia de la recepție mi-a zis „condoleanțe” în loc de „bună dimineața”, m-am prăbușit în brațele prietenului meu. O jumătate de oră mai târziu aveam să o țin eu pe soră-mea la prăbușire. Peste altă oră, aveam să o ținem amândouă pe mama. 

Ziua aia a fost una din cele mai lungi pe care le-a avut vreodată pământul. O trăim toți la momente diferite. E una din zilele pe care nu le trăim împreună, nu e o banală joi și nici o simpatică sâmbătă, e ziua în care mi s-a prăbușit o parte din fundație. Atunci am deschis caietul și am rămas cu ochii în el. Am desenat un soare mare, cu raze lungi și am scris ora la care am aflat că am pierdut orice șansă să îl cunosc mai bine pe tata. Aveam 23 de ani și scrisul era exprimarea la care știam că mă pricep cel mai bine. Nu și atunci. 

Lipsa cuvintelor era însă importantă pentru mai târziu - îmi reamintea că o astfel de durere nu se decupează din mine, ci ea mă decupează pe mine până când îmi va da o formă nouă.

Paginile de hârtie sunt bagajele mele cele mai ordonate. Le scriu cu răbdare. Fac f-urile ca pe găurile din viorile clasice, buclele de r ca pe niște picături suflate-n sus de vânt, m-urile ca pe munți care se deșiră spre mal. E important, sunt parte din kitul meu de supraviețuire. 

Am început să scriu jurnale la 13 ani. În același an a plecat și mama în străinătate. Tata era departe de un an. Am rămas cu bunica, sora și doi pechinezi, la 18 kilometri de orașul în care crescusem până atunci. M-am întors spre caiete cu firescul copilului care vede o minge și o lovește cu piciorul. Erau acolo, aproape, îmi plăcea să scriu. Scrisul de mână îmi fusese apreciat devreme de învățătoare, apoi de profesorii de gimnaziu care mă scoteau la tablă să scriu frumos pentru colegii mei. Nu mă concentram pe informație, cât pe forma literelor. Doamne, ce-mi plăcea! 

Apoi am descoperit că îmi place și conținutul. În perioada aia, oamenii își făceau conturi pe hi5 și își scriau din ce în ce mai mult pe Internet.  Eu preferam caietele. Nu știu ce mi-a întors atenția la paginile lor pe care am început să le umplu cu viața mea. Poate pentru că nu le mai deschideam ușa alor mei, seara și nu mai aveam cu cine să vorbesc acasă.

Primele trei jurnale sunt exclusiv despre băieți. Toți îmi frângeau inima, pentru toți scriam poezii și rânduri care anunțau sfârșitul lumii și al altor câteva planete. Într-o copertă protectoare de plastic a jurnalului dintr-a VIII-a am păstrat un bilețel trimis într-o oră de matematică de o bună prietenă. Îmi scria cu litere grăsuțe și mari că e vremea să mă gândesc la examenul de capacitate și să las băieții și dramele. Mă bucur că am păstrat biletul ăla, la fel cum mă bucur că mai am  toate caietele în care am simțit să scriu. 

Odată cu scrisul, am descoperit superputerea de a călători în timp. Pot să mă duc la gândurile mele de mai demult, să văd cum am crescut, să văd ce-a rămas neschimbat, să înțeleg ce m-a schimbat cel mai mult. 

De la versurile tragice despre băieți, am trecut la lucruri mai serioase, pe care habar nu aveam cum să le exprim. Mă copleșea distanța de părinții mei. Aveam nevoie să împărtășesc cu cineva care înțelege. Bunica trecuse prin toate, de la război la sărăcie extremă, dar îi lipsea limbajul emoțional de care aveam nevoie să înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Cu ai mei vorbeam puțin la telefon. În primii ani ne sunau doar ei, din internet cafe-uri. Fiecare conversație îi costa monezi de care ar fi ținut cu dinții. Ne mai scriam scrisori. Mama scria din partea lor; bunica - uneori și eu - din partea noastră. Acolo puneam cele mai frumoase cuvinte, le spuneam că îi iubesc și că îi vreau acasă. Nu știam că așa le mai tai din suflete, de fiecare dată, încă puțin. 

Pe tata l-am rănit cel mai tare cu scrisul meu. Când aveam vreo 17 ani, i-am scris că îmi doresc să fie prezent în viața mea de adolescentă și că, dacă tot îl văd foarte rar, aș vrea să nu îl mai văd beat. Atât țin minte, dar scrisoarea avea două pagini A4 și un scris de mână mărunt. Mama mi-a spus, un an mai târziu, că a ieșit dimineața din casă cu scrisoarea și s-a întors seara, beat și foarte trist. 

*

Am senzația că, dacă nu scriu, viața se deformează. 

Rândurile astea le-am scris într-un jurnal la 21 de ani. Paginile lui sunt șifonate, am dormit cu el pe nisipul din Vama Veche, sub o umbrelă pe care au mutat-o niște barmani simpatici să nu mă ardă soarele în somn. E unul din caietele neterminate. În el n-am scris ordonat și de multe ori am scris amețită (dacă mi se strică scrisul de mână, știu că e timpul să beau apă). Asta m-a făcut să încep alt caiet, de parcă dezordinea din mintea mea nu trebuia oglindită în forma literelor. 

După ce s-a terminat cu liniile dictando de la școală, m-am provocat să țin linia dreaptă în timp ce scriam despre ce nu e drept în mine. Mai scriam și despre lucrurile care nu erau nici greșite, nici tragice, dar lăsam repede pixul din mână. De parcă zeii pe care i-am invocat prin scris erau vindecători și le ocupam degeaba timpul dacă nu sufeream. 

În 2011 mi-am făcut un blog. I-am zis oana-are-o-idee și câțiva oameni mi-au mărit egoul cu like-uri și mesaje frumoase. Atunci am început să scriu mai mult pe tastatură și mai puțin în caiete. Scriam pseudo poezii și rânduri care păreau să le vorbească și altora, dar nu avem vreo tehnică, habar n-aveam ce fac. Scrisul meu era exersat pe caiet. Acolo nu am cum să șterg. Ce scriu pe foaie cu pixul, rămâne chiar dacă mâzgălesc o gaură neagră peste. Așa zice și Chuck Palahniuk, cel care a scris și Fight Club, că preferă hârtia înaintea ecranului - conștientizarea că acele cuvinte vor fi acolo pentru totdeauna te învață să le aștepți. 

Pe lângă jurnale, la 21 de ani am descoperit că scrisul pe care îl antrenasem în singurătate se potrivea cu ce alesesem să fac: jurnalism. Iar jurnalismul, pe lângă sens și o lume nouă, fascinantă, îmi aducea ceva ce voiam dintotdeauna: să-l fac mândru pe tata. 

Una din ultimele amintiri cu el e din septembrie 2012. Era prânz, el era în bucătărie, pe scaunul dintre sobă și ultima fereastră, picior peste picior, cu o cafea și un pahar de whisky aproape. Eu eram la câțiva pași de pragul ușii, pe treptele de lemn care scârțâie și când nu le calci. Sunam la o instituție publică pentru o investigație. Era o treabă serioasă, despre autorizații pentru exploatări de gaze de șist. Fiecare cuvânt pe care l-am spus funcționarilor care m-au plimbat dintr-un om în altul era pentru tata. Țineam spatele drept, îmi dădeam părul după ureche cu răbdare, articulam mai bine. Trăgeam cu coada ochiului la el, să văd dacă urmărește discuția. Asculta și zâmbea.

Același zâmbet îmi imaginez că-l avea și într-o seară din iunie 2013. Atunci am vorbit la telefon - eu eram aproape de sfârșitul celor cinci luni de Erasmus în Polonia, el era undeva la umbră, ascuns de soarele din Ramatuelle, o comună de lângă Saint-Tropez. Acolo lucra cu mama într-o pepinieră - cărau, tăiau, îngrijeau plante pentru francezi sau turiști bogați.

Eu tocmai ieșisem dintr-un bar, de la subsolul teatrului din Katowice. Eram entuziasmată. De câteva săptămâni, mă băgam în seamă cu polonezii prin baruri și le ceream câte șase cuvinte. Pot fi orice, le ziceam, chiar și nume. Cuvinte care să însemne ceva pentru voi, continuam. În seara aia primisem niște cuvinte de la doi oameni cărora le-a plăcut mult ideea mea - planul era să scriu o poveste cu acele șase cuvinte și să o trimit fiecăruia ca recunoștință că mi-au încredințat cuvinte importante pentru ei. Când i-am zis lui taică-meu povestea asta, i-am auzit zâmbetul în fiecare expirație. Apoi a zis “Bravo, mă, tată”.

*

După ce l-am pierdut pe tata, am scris tot mai puțin. Voiam să scriu, dar cuvintele nu voiau să vină la mine, să îmi spună ce simt. Așa am aflat că nu mai era deloc bine în mine. Nici jurnalele, nici reportajele, nici curiozitatea nu mai erau kitul meu de supraviețuire. Venise depresia, trăsese cortina între mine și lume, iar în puțin timp a ridicat un zid între dorința de a mă exprima în litere și paginile albe. M-am înfuriat pe mine - scrisul era singura certitudine, singura casă care nu își schimbase adresa. Am forțat câteva texte, dar parcă mai rău îmi făceam. 

O bună vreme am continuat să nu fiu bine. Vreo cinci ani. Mă scufundasem până foarte departe în mintea mea plină de imagini cu tata care-mi arată Zizi Top pe Youtube, tata care e sarcastic și inteligent, tata care merge strâmb de la alcool, tata pe care voiam să-l fac să mă vadă, tata în spital, tata în sicriu. Răscoleam toate amintirile astea cu disperare, de parcă mai târziu nu le-aș mai fi putut accesa. Le răsfoiam cu dor și supărare că nu mai am ce face să-l cunosc, să înțeleg de ce a fost un om minunat cu un comportament distrugător. Treceam printr-un sindrom post-traumatic, dar pe atunci nu știam ce înseamnă asta. Nu știam nici că literele mele nu știu să se vindece fără mine. 

*

În aprilie 2018 am luat un autocar să o vizitez pe mama, care era singură la Paris și mi-am zis că pot să fac un subiect pe drum. Am filmat 32 de ore și a ieșit un video destul de trist, însoțit de un text despre plecare și mai trist. În video erau oamenii care mi-au spus viețile lor pe drumul până în Franța, în text erau și pasaje mari despre plecarea părinților mei. 

Două luni mai târziu, eram la București, fără bani și fără casă, proaspăt despărțită. Dormeam la prietenii mei de la Casa Jurnalistului. Le mâncam mâncarea, mă agățam de oricine voia să rămână până dimineața la povești, în timp ce turnam vin peste marile întrebări despre viața mea. Când mă întrebam ce vreau să fac, primul răspuns era Să scriu. Și să public ce scriu, ca să pot trăi.

Dar nu scriam. Mă mai așezam în fața caietelor și mă plângeam de comportamentul meu distrugător, dar pe laptop se pusese praful. Spuneam că vreau să fiu bine, dar tot ce făceam era împotriva mea - singurele mele constante erau vinul, fumatul și izolarea socială.  Așa am ajuns la Paris.

*

O să scriu de la Paris, mi-am zis. O să muncesc orice timp de trei luni, o să-mi documentez munca și apoi mă întorc în România, să scriu o carte. Planul părea bun, iar altele nu aveam. Mama a  ajuns acolo în 2014, după ce n-a mai suportat să nu-l mai vadă pe tata prin pepiniera unde lucraseră trei ani împreună.  Nici ea nu avea planuri când a plecat spre capitala iubirii și a prețurilor mari. A lăsat în urmă aproape tot. A luat o geantă pe umăr, una pe roți și nu s-a mai uitat înapoi. 

Am aterizat în aeroportul Beauvais pe 13 iulie 2018 fără bani de-o cafea. Primele zile au fost ca o vacanță, mama mă scotea prin locuri frumoase, îmi cumpăra haine pentru care mă simțeam tot mai vinovată, vorbeam tot mai mult. Însă spațiul ei de zece metri pătrați avea să nu mai fie simpatic în scurtă vreme - aveam cuvinte nevorbite de 15 ani. Unele erau uriașe sau de foc și aveam nevoie să ne mișcăm ca să ne calmăm, dar unde? Între pat și ușă erau patru pași, veceul era acoperit de o perdea, dușul era un cilindru în care ne loveam coatele. Ea rămăsese fără job cu câteva zile înainte de venirea mea. Ne-am căutat împreună reînceputul. Când voiam distanță, eu mergeam la o terasă de la Edgar Quinet, nu departe de casa ei, unde paharul de rose era 4 euro. La mesele alea roz, înghesuite, printre versuri de la radio și franceză pe care n-o înțelegeam, am început să scriu iar jurnale. 

În a opta zi acolo mi-am găsit de lucru - barmaniță într-un pub irlandez unde nu era nevoie să vorbesc franceză și unde puteam să învăț din mers meseria. Panica pe care o adunasem toată săptămâna se făcuse râu de recunoștință. Serveam clienții cu entuziasm, țineam spatele drept, învățam cocktail-urile și turnam perfect Guinness-ul, fără bule în spuma cremoasă. În primele luni am alternat bucuria cu momentele de groază - eram barmaniță, îmi plăcea să beau după muncă cu colegii mei, dormeam toată ziua, iar în tot acest timp jurnalismul se îndepărta de mine ca o barcă neancorată. Cu toate astea, am decis să mai stau în Paris. Paginile se umpleau iar de cuvinte scrise frumos, cu răbdare. 

11 August 2018. E 5:40, aștept metroul. „Cea mai bună parte la tura lungă de noapte e metroul”, mi-a spus o colegă. Abia gândesc și mă dor picioarele. Mi-e foame. Sper să nu adorm în metrou. 

17 Septembrie 2018. De ce am decis să rămân până la primăvară? Pentru bani? Pentru că-mi place cum mă descopăr aici? Pentru mama, care e singură de cinci ani? Pentru că bolovanul care mi se rostogolește în pieptul emigrat vrea un sens, înainte să-l dau pe un bilet de avion spre casă? 

20 Ianuarie 2019. Ca un frig în vene se simte gândul că aș putea să o dau în bară de tot. Și gândul ăsta nu vine când tușesc prea tare sau când mă doare stomacul, nici când sunt atât de mahmură sau obosită că abia îmi simt mâinile, picioarele și sufletul. Vine la sfârșitul unei zile bune, în care am reușit să nu reacționez anxios și în care am zâmbit, am simțit, am îmbrățișat și am mulțumit. De parcă îmi amintesc, deodată, că tot ce-i bun poate să dispară într-o clipă.

Cât am stat cu mama, cel mai mult am scris la mesele roz cu vin la 4 euro. Mai scriam în pauzele de la muncă, când eram foarte obosită și voiam să-mi las bilețele pentru mai târziu, să nu uit cum se simte. Scriam și ca să înțeleg mai bine ce sentimente am când fac cocktailuri, umplu pahare de bere sau whisky, mai fac niște curățenie - toate astea, în timp ce zâmbeam, timp de opt sau  zece ore în picioare, în fața unor oameni care mă apelau cu miss, mademoiselle, bartender, Jolene, Romania sau bonita. Nu știam sentimentul ăsta, la fel cum nu știam majoritatea sentimentelor pe care le-am descoperit din poziția femeii tinere, albe și educate din România, în spatele unui bar. Tot ce-am aflat de acolo am dus acasă la mama, cu care am rămas șapte luni la mansarda ei fără lift din Montparnasse. 

Apoi mi-am găsit alt job, într-un bar scoțian și o chirie în inima Parisului, pe Île de la Cité. De la geamul moftului de 600 de euro pe lună am privit Sena la răsărit și apus; am ascultat Tom Waits și Florin Salam când reveneam de la muncă, mereu foarte târziu pentru mine și foarte devreme pentru cei care aveau vieți diurne, ruptă de oboseală sau amețită de shot-uri de whisky. 

Înapoi la muncă, dacă aveam vreo idee pe care nu voiam să o pierd, mă întorceam cu spatele la clienții care beau la bar, apăsam un buton al casei de marcat și scoteam o fițuică albă. Luam un pix dintr-o cupă metalică în care țineam și bacșișurile, apoi scriam pe un colț de bar curat. Așa simțeam că mă întorc la mine. Am un teanc de astfel de bilețele, majoritatea erau scrise când mi-era dor să mă exprim în limba mea și când mă enervau clienții. 

Când n-am mai împărțit spațiul cu mama, au venit multe cuvinte. La biroul moștenit de la fostul chiriaș de pe Île de la Cité am scris cel mai mult în Paris. 


Într-un fel, eram mult mai bine. Mult mai bine ca în România. După ce toată viața am primit bani de la mama, faptul că aveam un salariu cu care îmi plăteam singură chiria, hainele și viciile, mi se părea extraordinar. Pe lângă asta, barul scoțian mi-a adus colegi cu care formam o familie internațională. Munca era mai grea, barul era deschis zilnic până la 5 dimineața. De la 2 AM era cel mai greu, când se închideau restul localurilor din zonă și clienții lor erau îndemnați spre barul nostru să-și continue beția. Noroc că aveam doi manageri foarte înțelegători și solidaritate când ne supărau clienții. 

*

Am simțit că trebuie să îmi dau demisia din bar când oboseala a devenit mai puternică decât mirarea. Colegii mei din 11 țări, clienții noștri din toată lumea, rândurile pe care le scriam iar, oamenii care mi-au oferit ancore în prezent, toate acele minuni ofileau în rutină și istovire. În afara barului erau întrebările. Se țineau de mine de când treceam pragul pub-ului spre lumină, mă urmăreau în vise și îmi dădeau bună dimineața la amiază - de ce mai sunt în Paris, de ce sunt barmaniță, oare o să mai fiu jurnalistă și ce fac cu viața mea, în general?

De o vreme, parcă trăiam o poezie scrisă tot mai stângaci, cu versuri redundante. La început, poezia asta se scria în mirare - iată ce bine mi se asortează singurătatea și nevoia de apartenență cu ale colegilor mei. Iată cum mă simt iar ca-n primul an de facultate, când Parisul era Clujul. Doar că acum aveam 29 de ani, niște ani de jurnalism în spate și o vină care-mi arunca cu pietre în ferestrele deschise deocamdată doar meseriei de barmaniță. 

*

Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta - Mai vreau să fiu jurnalistă? Cumva, mi se părea o blasfemie. Simțeam că trădez toți oamenii care au avut încredere să îmi spună poveștile lor, cu un reportofon sau carnețel între noi.

După doi ani de barmanie în Paris, nu mai îndrăzneam să mă pun în aceeași oală cu jurnaliștii fantastici care fac cunoscută lumea prin reportaje și investigații. Iar o parte din mine îmi arăta ceva ce nu știam să văd înainte: dacă vreau, pot să aleg să fac și altceva în afară de jurnalism. Puteam să continui să fiu barmaniță, poate într-o zi să am barul meu, cum speră orice tânăr barman. Doar că nu eram prea tânără, iar dragul de jurnalism nu plecase nicăieri, doar fusese amânat. 

*

Într-o seară dinaintea Crăciunului din 2019, mă uitam la omulețul încă stins al unui semafor prin fumul unei țigări. Când s-a făcut verde, am decis să fac prima la dreapta după trecerea de pietoni de la Cluny la Sorbonne, să caut terasa pe care o ochisem într-o plimbare. Îmi plăcea numele ei, Heureux comme Alexandre, adică Bucuros ca Alexandru. Când am ajuns acolo, terasa  s-a dovedit a fi printre cele mai scumpe din zonă. Mi s-a înnodat stomacul. Noroc că mi-am întors privirea și am văzut o ușă veche înconjurată de cărți, cu arcadă din care ieșeau câteva steaguri. Deasupra ei scria în font frumos, de tipar, The Abbey Bookshop. O librărie canadiană. În fața ei era o masă mică de lemn pe care aburea o oală și se îndoia un turnuleț de pahare de plastic. În dreptul lor,  era așezat un bărbat slab, cu părul alb. 

Hello! și am dat să intru în librărie. Vreți un pahar de compot de mere cald?, a zis el cu firescul omului care te-a mai văzut. Da, desigur! și mă întrebam de ce zic da, chiar vreau să beau asta? Eu aș fi băut un vin. Cum să nu vreau compot de mere? Cât sorbeam gălăgios, mă privea curios. E delicios, i-am zis și a zâmbit scurt.

Am aflat că este proprietarul librăriei, că uneori îi place să încălzească trecătorii și că era aproape ora închiderii. Dar nu te grăbi, a zis și m-a îndemnat să intru pe coridorul îngust cu miros de mere cu zahăr. Rafturile se lungeau până la tavan, aveam nevoie de scară să văd jumate din toate titlurile. Vreau să găsesc ceva de la J. R. Moehringer, a scris Dulcele Bar. E cartea mea preferată, i-am zis și nu știam să îi explic de ce. Nu atunci. Voiam să beau vin pentru că nu voiam să vorbesc cu oameni.

I-am zis omului că sunt barmaniță. Că îmi place mult, că vreau să descopăr oameni astfel și să scriu despre ei, când simt că e o poveste pe care știu să o scriu. Mințeam. Nu mai voiam să fiu barmaniță, nu mai eram curioasă de viețile clienților; mă simțeam alcoolică, bătrână pe interior, goală ca atunci când te desparți de cineva, doar că eu doar anticipam despărțiea de prietenii mei de la bar. Când a prins un moment,  librarul s-a uitat la mine cu privirea unui om care știe să deosebească o poveste adevărată de una servită drept adevăr. Apoi a zis el una. 

Eu am fost însoțitor de zbor câțiva ani, ca să îmi fac niște bani de buzunar. Eram tânăr, voiam să fac filosofie, dar nu veneam din cea mai bună familie. Norocul meu era că arătam bine și vorbeam o limbă străină. Aveam vreo 23 de ani când m-am angajat. După cinci ani, ceva nu îmi mai convenea. Hainele mă incomodau, nu mă mai impresiona cerul. În fine, mă supărau tot felul de lucruri, dar cel mai tare mă supăra ceva din mine. Nu știam ce e, dar se vedea în comportamentul față de pasageri. Nu mai voiam să fac glume cu ei, mă oboseau, mi se păreau proști, nu mai eram curios de niciunul. Atunci am știut că trebuie să îmi dau demisia. Devenisem cinic. 

*

Discuția cu librarul a fost revelatoare. Mi-am dat demisia. M-am angajat part-time într-un restaurant din arondismentul 19 din Paris; lucram doar ziua; mi-am zis că așa pot învăța franceză și să găsesc timp pentru cartea pe care ziceam că o voi scrie când am plecat din România. În trei săptămâni a început oficial pandemia. 

Simțeam că viața se schimbă cu totul, ba chiar că s-ar putea să se termine în curând. Voiam să evadez din Paris. Hai acasă, mi-am zis. N-am reușit. După ce mi-au fost anulate două bilete de avion spre România, mi-am numărat banii, ideile și anxietățile. Am ales să încerc un proiect prin care îți oferi munca pe cazare și mâncare în locuri faine din toată lumea. Așa am ajuns într-un sat din sudul Franței, în departamentul Lot-et-Garonne. Știam de Lot, un râu care se pronunță Olt în dialectul occitan, de la tata - de acolo a pescuit mulți pești în alt sat - am decis să iau asta ca pe un semn, cum iau orice mă duce cu gândul la el de când a murit.

În primele zile am vopsit uși de casă boierească și am mai învățat niște răbdare. Nu răbdarea ortografiei perfecte, nici a frazelor cărora le caut adevărul, ci răbdarea pe care o aveam când pictam icoane în clasele primare și nu știam cine sunt sfinții. Mă uitam însă la ei cu curiozitate și încercam să îi reproduc cât mai bine.

Când am trecut de la uși la munca din grădină, mă așteptam să fie chiar mai liniștitoare decât vopsitul. Însă acolo am învățat vina și empatia pentru toate gâzele al căror habitat îl stricam cu fiecare fir de buruiană scos din pământ. Apoi vedeam caii bine hrăniți, dar închiși separat în țarcuri în care se învârt de mulți ani. 

18 Iunie 2020. 8:04 AM. Mă dor mâinile, ca în fiecare din ultimele dimineți. Nu mai am putere să smulg buruieni. Mi-a fost greu și să îmi rulez țigara pe care am făcut-o cu tutunul reciclat - aseară am aruncat tot ce folosesc pentru rulat la gunoi, convinsă că mă trezesc nefumătoare. Acum 15 minute eram jumate în tomberon, înainte să mă spăl pe față. Azi o să terminăm - o să mă ajute și Madlene, proprietara casei, cu plasticul negru care sufocă buruienile. Mi se pare o monstruozitate acest fel de grădinărit.

Am plecat de la casa cu uși proaspăt vopsite și grădină îmbrăcată în plastic după trei săptămâni. M-am uitat pe harta Franței cu speranța că voi vedea ceva acolo și am găsit satul pe care-l știam din poveștile lui tata, Cajarc. Acolo a lucrat cu mama în 2010, timp de șase luni. El repara acoperișuri, ea făcea menaj. Nu era departe - vreo 130 de kilometri spre Est. Deodată, confuzia a luat forma unei idei - să văd satul despre care taică-meu avea numai cuvinte calde. Câteva zile mai târziu, mă cazam la hotelul în care a lucrat mama. După două zile, am decis să rămân toată vara. Am găsit de lucru într-un restaurant tradițional, dar mi-am dat demisia după câteva zile. Voiam timp să scriu despre ce-a fost Parisul, iar acolo lucram și 13 ore într-o zi.

Apoi s-a eliberat un job la hotelul unde rămăsesem cazată din prima zi: femeie de menaj la același hotel unde mama a slăbit vreo 10 kilograme de la muncă. La început am simțit recunoștință, simțeam că îi pot cunoaște mai bine pe părinții care mi-au fost departe. Mergeam pe străduțele medievale și îl vedeam pe tata. Spălam veceuri și mă gândeam la mama. Apoi a venit iar oboseala, s-a amestecat cu frica să nu iau Covid și cu dor de toți, toate, de jurnalism, de decizii care să nu fie luate de pe o zi pe alta. 

Vara trecută am fost mai confuză ca niciodată. Oglinzile în care mă vedeam cu produsele de curățat îmi băgau întrebările în ochi. După muncă, mă plimbam pe malul Lotului și nu răspundeam la ele. Seara le scriam în diferite feluri în jurnal, pe un balcon umbrit de un platan. Mă văitam de singurătate, dar alegeam mereu să fiu singură. Îmi plăceau câțiva oameni din sat, dar simțeam că mă presează timpul să iau o decizie, că nu am vreme de lălăieli; eu trebuia să decid ce fac după ce-mi expiră contractul de femeie de menaj, la sfârșit de septembrie.

Eram prea confuză după doi ani departe de România, de jurnalism, de toți pe care îi numeam prietenii mei, de lumea pe care odată voiam să o descopăr prin scris. Voiam să mă duc într-un loc liniștit, să scriu o carte despre experiența asta de emigrantă. Nu știam dacă în România. Nu știam nimic. 

Până când m-a întrebat cineva pe instagram De ce e cea mai confuză vară? I-am răspuns într-un mesaj înregistrat de vreo trei minute, fără să am habar cum îl cheamă pe omul căruia îi trimiteam vocea mea. I-am răspuns mai clar decât îmi zisesem mie în atâtea pagini și gânduri. După câteva ecrane lungi de litere, m-a întrebat dacă nu vreau să vin acasă. Să-mi scriu cartea despre Franța la Cluj. Am venit.

 

 

Mulțumiri
  • Editoarei: Lina Vdovîi
  • Fotografului: Eugen Maleș