Dragostea pentru sat a singurului copil gras de acolo

Era atât de liniște încât îmi era rușine să dau play.

Cu geamurile-nchise nu puteam sta, mă topeam de căldura după care mulți tânjesc în vara asta atât de ploioasă. Iar dacă-mi puneam căștile mă simțeam vinovat că ratez minutele întregi în care nu se auzea decât vreun pescăruș rătăcit pe la sud de București. Ca un hapsân, voiam câte ceva din fiecare. Nu câte puțin din fiecare, nu ne mulțumim niciodată cu puțin. Câte ceva.

Aveam deja o lună și jumătate în lockdown și încercam să organizez puțin vidul de mișcare. Și, ca de fiecare dată când organizezi, e nevoie și de puțină dezordine înainte.

Așa că, în tăcerea aia mult-prea-apăsătoare de aprilie, în care n-auzeai nici mașină, nici râset rătăcit, nici tomberon dărâmat, mi-am trecut peste rușine.

Și am dat play. A fost primul din multe.

Kvocecika hodela, kuriatok vodela!

Sunetul e strident, imaginea mă scarmănă de un surâs. Pe scenă se ridică - mult spus se ridică - o pleașcă de breton într-un costum croit pentru singurul copil gras din sat.

Singurul copil gras din sat cântă trei strofe despre o cloșcă care-și plimbă puii prin curte. Asta e și traducerea: cloșca umblă, puii și-i plimbă. Și o face cu maximă atenție. Cloșca, nu copilul. Copilul ține privirea țintită undeva între scenă și primul rând, nu cumva să dea ochi în ochi cu bunicile care-și freacă palmele de bucurie că-i bate soarele-n obrajii rumeniți prematur.

- Ce dolofan e!

- Dar e frumos!

Copilul aruncă, gâfâind, strofele și pleacă țintit spre rândul doi al corului copiilor din Valea Vișeului, unde se va ascunde de mulțimea ciripitoare. Peste ani își va da seama că a cântat de două ori prima strofă, că era singurul îmbrăcat diferit și că festivalul recoltei avea în decor și multe legume și fructe de plastic.

Copilul gras eram eu. Valea Vișeului era satul. Limba aia ciudată, scrisă - cântată - cu italice, e o ucraineană de baltă, huțula munților dintre România și Ucraina. 

Valea Vișeului nu doar că-i aruncată hăt, departe, însă e departe de orice. Din București ești departe. Din Timișoara ești departe. Dacă ești în Sighet, chit că e la 40 de kilometri, ideea celor din Sighet e că e departe. Fiindcă drumul direct e oleacă ocolit.

Și când mă refer la Valea Vișeului nu vreau să confundați cu Vișeu - orașul, cel unde e Mocănița. Acolo, totul se rotește în jurul Văii Vaserului. Valea Vișeului e în aval, la vreo 30 de kilometri, unde râul Vișeu se varsă în Tisa.

Asta n-a speriat-o pe mama să ajungă acolo la început de 1991. Terminase facultatea și a avut de ales între a preda prin Deltă, mergând cu barca, sau la capătul țării, unde putea ajunge cu trenul. A ales trenul. Ce dacă face 13 ore până acolo?

Munțomană înrăită, a zis mersi că are munți în jur. Oh, și câți avea! Din Valea Vișeului poți merge, în linie dreaptă, zeci de kilometri prin păduri - dacă n-au fost încă rase - fără să dai de alt sat. V-o zic aici, puteți s-o vedeți singuri în Google Maps.

Mama l-a cunoscut pe tata - tot profesor, de muzică - și s-au gândit că erau cam singuri în camera în care aveam să ne încălzim, iernile, unii pe alții. Și-am apărut și eu. Copil brunet în sat de ucraineni blonzi, o joacă de-a prejudecățile pe care, fix când s-o depășesc, am plecat.

Din Valea Vișeului am plecat în clasa a 5-a. Ai mei, fără să-mi zică nici până azi, s-au gândit să-mi dea o șansă.

Totuși, n-am văzut-o pe bunică-mea plângând atunci. Avea niște ochelari de soare fumurii, pe care-i luasem după ce s-a operat de cataractă la Borșa. Suindu-mă în tren, i-am făcut cu mâna. Ea îmi întorcea salutul puțin diferit, fiindcă orice gest făcut cu degetele ei, cocârjate de muncă și reumatism, era interpretabil.

Uite-o pe bunica în imaginile unei zile de Paști, prin 1999. Sigur e 1999. Tata, care cânta la nunți, făcuse niște economii și a cumpărat o cameră de luat vederi pentru nunți. Este prima cameră de luat vederi din Valea Vișeului, din câte știu eu. Iar de Paști e ocazia perfectă să prinzi tot satul în imagini pentru o primă probă prețioasă.

Bunica are o umbrelă roșie. Plouă tare rău în țventar, cimitir. O să vă tot zic cuvinte de-ale noastre, po vișovelschi, în combinata noastră ucraineano-maghiaro-germano-slovaco-polono-română, așa că vi le dau cu italice și, când mi se pare că e nevoie, cu subtitrare.

Lumea stă cu coșulețele de jur împrejurul bisericii, la sfințit. E acolo pasca, făcută în cuptorul de la noi din curte. Nu e cu brânză, ci împletită cu diferite modele în cruce. Ouăle sunt vopsite în ceapă, ornate cu ierburi și pătrunjel, iar pulpa de porc și cașul completează masa adusă cu noi.

Părintele Sacaloș stropește mai tare decât ploaia, iar smocul de busuioc răzbește, ca un păstrăv contra curentului, vremea de stat în casă. Picăturile de ploaie se aud în celofanul care acoperă camera de luat vederi. E păcat, e prima ei acțiune adevărată. 

Oamenii sunt îmbrăcați simplu, cu geacă neagră, pulover tras peste cămașa albă, huțulcă la femei și pălărie la băieți. Sunt hainele bune, de sărbătoare. Pe seară, când lângă biserică se joacă tinerii, se va veni casual.

Au fost inundații în 1998, ocazie să mai vină niște haine de la ajutoarele din Germania. Avem fiecare câte un pulover, câte un tricou, câte o geacă de tipul celor pe care le găsim în second hand. Maramureșul s-a umplut atunci de treninguri bleu, inscripționate cu Bundesrepublik Deutschland. 

Copilul gras e îmbrăcat în alte haine făcute pentru el. Mătușa e croitoreasă la Sighet. Are și papion, o ciudățenie pentru vremea respectivă. 

Mă uit în liniște cum nu reușesc să-mi desfac nasturii, în amuzamentul general al curților din vecini. Așa era la Valea Vișeului - trei curți învecinate erau, practic, una singură. Conceptul lipsei de intimitate l-am simțit târziu. Și nu la Valea Vișeului. Aici, copilul gras se distra, cu alte trei familii, că are două mâini stângi și nu reușește să-și dea jos o haină.

Cum sunt stângaci, în cazul meu erau două mâini drepte. Doar mama mă considera „drăguț” în încurcătura mea. 

Eram drăguț pe naiba! Știți cum îmi ziceau copiii în școală? Bine, nu mulți, câțiva, dar suficient să îmi aduc aminte la 27 de ani.

Bocika!

Știți ce însemna bocika la Valea Vișeului? Butoi! Nici măcar butoiaș. Butoi. 

Iar butoiul a venit cu prețul lui. Cicluri nesfârșite de slăbit și îngrășat, cu control periodic la colăcei. Sau, în cazul meu, la doage. Sechelele singurului copil gras din sat.

Imaginile butoiului nu trec ușor. În următoarele înregistrări văd fix un butoi. E cel în care ținea bunicul Luțac borhotul pentru țuică.

Bunicul Luțac punea orice fruct în borhot. Punea până și strugurii. Avea grijă ca niciun ghiavil de copil să nu-i fure boabele de aguridă. Rar lăsa și găinile în grădinița din fața casei, unde era vița, că îi ciuguleau ciorchinii. Strugurii pregătiți pentru borhot, precum și Borhotul, reprezentau elementul X, elementul 0, elementul fără de care anul nu putea fi la fel.

În imagini, butoiul cu borhot plutește prin curte. Sunt primele inundații prinse pe caseta VHS de camera lui tata.

Valea Vișeului e o zonă pe cât de frumoasă, pe atât de nenorocită la inundații. 

Și dă-i, căldare! La trei ploi sănătoase și niște grijă din partea ucraineană, care mai dădea drumul la baraj, toată apăraia se strângea, ca-ntr-o ceșcuță, la Valea Vișeului. Și dădea pe afară, firește. Iar noi, prinși între dealuri, luam vaca de funie și porcul de urechi și ne retrăgeam la munte.

După, rămânea nămol. Dacă mai rămânea ceva - bătrâna Ilonka s-a trezit cu un buștean intrat în casă. Și cu bușteanul în loc de casă a rămas.

Johnny

Inundațiile din 2000 sunt un nimic. Cele din ‘70, evocate îndelung de bătrânii satului, au fost catastrofale. De-acolo e și povestea lui Johnny, numit așa pentru că pe vremea lui Ceaușescu învăța engleză pentru a fugi în America.

Johnny n-a învățat engleză, dar s-a ales cu poreclă după Johnny Weissmuller. Care, în afară de actor în Tarzanul timpuriu, a fost și cvintuplu campion olimpic la înot.

În 1970, așadar, Johnny a făcut pariu cu un bătrân din sat că va trece Vișeul învolburat. Lumea a uitat pentru câteva zeci de minute că apa are vreo 10 (?) metri peste limita decentă și s-a strâns, pe calea ferată, să vadă grozăvia. 

Pariul s-a făcut pe un ceas de mână. Johnny a mers bine vreo jumătate de apă, apoi a început să obosească. Cu ultimele puteri, s-a prins de podul de fier peste care trece acceleratul de Sighet. După el, la câteva zeci de metri, era confluența râurilor. Norocul său a fost că apa era atât de mare că ajungea la pod. 

Johnny n-a ajuns nici înotător, nici în America, ci electrician la București.

Așa l-am cunoscut. Venise la apartamentul din capitală să ne repare instalația electrică. Scund, cu chelie, cu nas roșu și pus pe șotii, îmbrăcat într-un tricou lălâi cu guler desfăcut până la ultimul nasture. Departe de imaginea lui Johnny din tinerețe, pregătit să se ia la trântă cu valul.

Tot la București, câteva străzi mai încolo de Johnny, sau mai multe -  nu mai știe nimeni nimic de el de câțiva ani -,  mai dau un play.

Cizmele de după inundație

Copilul gras face pe soldățelul cu prietenii din copilărie. Sunt acolo și Anna, și Marica, și Ivan, și Nicolae.

E primul video de după inundații, când vegetația începe să înflorească și mirosul de mâl începe să treacă. Am o căciuliță galbenă, iar mama filmează, cu greu - era grea camera, un Panasonic cât o combină muzicală - din casă.

Avem cizme de cauciuc și noroi pe uliță. Mai durează până vine cu asfaltarea, internetul și restul lumii moderne.

Cum drumul e prost, Ivan cade pe jos.

Ivan - sau Ivanko, diminutivul mezinului din grup - e cel mai bun prieten din sat. Vecin de peste gard, camarad tăcut și mereu la ajutor, îmi stă alături și la serbările filmate la școală.

La una dintre ele eu sunt îngeraș, iar el mag de la răsărit. Amândoi știm că Moș Crăciun e profesorul de rusă, Havreleac, așa că nu suntem entuziasmați. Ne întrebăm, totuși, dacă a cumpărat bananele și ciocolata din cadouri pe banii lui. Dacă e așa, dom’ profesor, trecem cu vederea că nu sunteți moșu’ adevărat. 

Ivan e plecat din România. A fost mai mereu în ultimii ani. A strâns ierburi medicinale în Corsica, de exemplu, unde iubea cel mai mult drumul cu vaporul până acolo. Mi-a povestit asta plin de țărână, după ce i-a săpat, acum câțiva ani, groapa bunică-mii.

A simțit să facă asta după ce, în ultimii lor ani de viață, i-a ajutat mult de tot. Cu animalele, cu lemnele pentru iarnă, cu otava. Chiar, dacă ar vedea bunicul Luțac ce buruieni sunt acum prin parcul Cișmigiu, ar trece la ascuțit coasa și, până seara, ar termina măcar culoarul central.

Cu coasa nu am filmări, am doar poze. În una din ele, bunicul Luțac, deja bătrân, e sub nuc. De acolo scanează tot și vede, ca un frizer, firele răzlețe. Când se ia pauza de masă, când se apropie - Doamne, ferește - ploaia, când se dă stingerea.

Îl enervează nepoții de frate care mai vin la coasă. Se grăbesc să termine totul într-o zi, să scape mai repede. El încearcă să-i tempereze, să temporizeze acțiunea. Îi îmbie la o horincuță, la o slană cu ceapă, la niște hremzleche…

Hremzleche!

Cum să fiu copilul gras din sat și să nu vorbesc deloc de mâncare?

Hremzleche sunt un fel de chifteluțe de cartofi, cu făină și ou. Nu contează servirea, se mănâncă de obicei goale, altădată cu smântână, altădată cu brânză.

De cele mai multe ori, se consumă multe.

Corjul e și mai și. Prăjitură din făină de mălai, cel mai bine de mâncat fierbinte, cu o cană de lapte lângă. Cu tot cu caimac.

Vedeți, de asta eram gras!

Și gras, și stângaci


Hai, încă un play. Nuntă Valea Vișeului, motivul pentru care s-a luat camera video. Eu nu apar pe acolo, dar apar ditamai bunătățile de prăjituri.

În fiecare luni, când venea de la nuntă, tata aducea prăjituri rămase de la nuntă și le punea la frigider. Cum el intra în casă pe la 6-7, când eu încă dormeam, îl găseam lângă mine în așternut - stăteam toți 3 în aceeași cameră - și îl săream, încet, să ajung la frigider.

Acolo, pe mai multe etaje, era capătul oricărui regim sau oricărui post din lumea asta largă. Prăjituri de toate sortimentele. Cu mac, cu ciocolată, cu nucă.

Mă mai tempera mama,  singura din sat care nu vorbea ucraineană. Venită de la București, înțelegea absolut tot ce se vorbea în jurul ei, însă era mai greu să pornească ea conversația. Așa că răspundea în română.

Dar oamenii apreciau că aveau cu cine să vorbească românește. Copiii știau că vor  ajunge, la un moment dat, să vorbească limba la Sighet, la oraș, la 40 de minute de mers pe calea ferată de satul nostru izolat.

Așa îmi zicea și învățătoarea mea, doamna preoteasă Maria Sacaloș:

- Ai grijă, Răzvane, că tu o să ajungi la București, n-o să rămâi aici!

 

M-a pus să scriu și cu dreapta, cu stânga o făceam deja. Și acum mă bucur, pentru că textul ăsta îl scriu cu ambele mâini.

O văd și pe ea în filmarea cu prima zi de școală.

Am un ghiozdan verde. Cu galben. Cu roșu. Cu toate culorile, să dea bine. Festivitatea de început e la căminul cultural, probabil după o nuntă. Ne mutăm cu toții în bănci, unde o să primim două tipuri de abecedar.

Abecedarul românesc și abecedarul ucrainean.

Abetka.

Am considerat mereu Abetka cel mai liniștitor cuvânt posibil. Cu mult înainte să am atacuri de panică, aveam momente în care îmi venea să râd necontrolat. 

La școală. În biserică. Provocat de Iura, prietenul meu mai mic, dădeam să descrețesc colțul gurii, apoi, în capul meu, se auzea cuvântul magic.

Abetka.

Casă și acasă

Era un cuvânt la fel de liniștitor ca orice colț din Valea Vișeului. Imaginați-vă un vas de lut în timpul modelării, nu neapărat rotunjit perfect.

În adâncitură suntem noi. Pereții vasului sunt dealurile de jur împrejur. Apoi, o mână iscusită se apucă să picteze lutul rezultat și i-au dat două râuri, trei poduri și multe păduri. 

Cu astea știu sigur că avem multe filmări. Plimbări nesfârșite printre fagi și arini, puncte de belvedere de pe care îi avertizam pe ai mei să nu filmeze spre Ucraina, de frica poliției de frontieră, „nu cumva să spună că filmăm frontiera!”.

Drumuri la Cariera de Piatră, în vârful Ialinka, unde ploaia nu avea nicio putere, fiindcă șoprul de fân - oborih - îți dădea acoperiș. Pe potecile ce urcă spre Rona, pe drumurile ce devin pâraie după furtună. Cu mirosul socului presărat peste ele.

În seara aia de lockdown în care mă uitam la filmări, am simțit miros de soc. Nu cred că l-am văzut vreodată pe lângă bloc, așa că sunt sigur că n-a venit din București, ci de acolo, e pe vreuna dintre casetele video care, într-o noapte de pandemie, m-au apropiat de colțul nostru uitat de Maramureș la mai mult decât un deceniu și jumătate de când m-am mutat de acolo.

Nimic nu se compară cu Valea Vișeului pentru mine. Iar serile petrecute cu ochii în imagini vechi, de 20 de ani, m-au transferat nu doar acasă, ci și în casă. Știți locul ăla safe din jocurile copilăriei, în care nimeni și nimic nu te poate atinge?

Eu am ajuns acolo. Și nu cred că aș fi fost singurul. Pentru că fiecare dintre noi are o Vale a Vișeului a lui. 

 

Mulțumiri
  • Editoarei: Lina Vdovîi