Nu ne-am potrivit

E noapte și noi stăm nemișcați pe canapeaua gri din mijlocul camerei. Nici unul dintre noi nu vrea să aprindă becul, de parcă doare mai puțin dacă stăm pe întuneric. Afară e primăvară timpurie. Străzile sunt pline de zgomote, dar eu nu aud nimic în afară de bătăile inimii mele. Mă scufund în tablourile înșiruite pe peretele din față, lângă frigider, cu speranța că-mi vor oferi o realitate mai ușor de suportat. În stânga mea e Alex*, omul pe care l-am iubit cel mai mult până acum. Suntem încremeniți de o decizie. 

La începutul lui ianuarie, după luni de neînțelegeri și tensiuni, am înțeles brutalitatea realității în care ne scăldam: noi nu știm să ne iubim. Am luat o pauză, apoi am decis să ne despărțim.

Îmi simt corpul înțepenit. Singurul lucru care m-ar putea ridica de pe canapeaua asta ar fi un cutremur exterior mai mare decât cel care-mi golește plămânii de aer. Am lacrimi pe obraji, șiroaie de muci sub nas și pe buze și simt că mă sufoc. Nu m-am mai simțit atât de pierdută de când a plecat tata de acasă și am crezut că nu se mai întoarce niciodată la noi. 

Suntem în centrul vechi al Clujului, orașul meu natal și cel în care Alex și-a spart telefonul din greșeală la începutul relației noastre, într-o dimineață în care era să piardă avionul de la prea multe sărutări. Nu mai sunt conștientă de lumea exterioară a apartamentului în care ne aflăm. Știu că în spatele draperiilor niște skateri tineri alunecă pe rampe, mașinile claxonează pe sub pervaz și după colțul clădirii e plin de terase cu oameni veseli, muzică și râsete; eu însă nu aud nimic din toate astea. 

Îmi întorc privirea către partenerul meu și-mi dau seama că e în aceeași situație: stă chircit pe canapea în poziția fetusului, cu buzele ascunse în pumni, cu nasul îndoit de degete și cu ochii umezi.

- Asta e?, îl întreb cu o voce fragilă.  

Mă privește cu neputință și ridică din umeri. 

Treptat, fiecare dintre noi ocupă un alt colț al apartamentului. În pat, pe canapea, pe pervaz, în baie, pe terasă și pe oriunde apucăm, plângem în hohote. După cinci ore înlăcrimate, ne băgăm epuizați la somn. 

A doua zi, l-am condus la gară. O locomotivă roșie a intrat pe prima linie, la câțiva metri de noi. Zgomotele ei metalice și ascuțite acopereau orice alt sunet din gară. L-am privit pe Alex în ochi și am urlat de sub mască:

- Așa mă simt acum! 

Mi-a zâmbit complice, în timp ce își rula o țigară, apoi l-am lăsat pe peron.


Am plecat din gară rugându-mi genunchii să nu cedeze și tălpile să continue să pășească. Simțeam că m-aș putea prăbuși la cea mai mică adiere. 

Acasă, ruptă-n două, am căutat cuvântul „despărțire” pe Google. ​​1,150,000 de rezultate în 0.62 de secunde. Oricât de puternic și unic era pentru noi ce trăiam, aceleași emoții sunt împărtășite zilnic de alte zeci, sute, mii poate zeci de mii de persoane. 

„Senzația de pierdere… era singurul lucru care ne mai rămânea de împărțit” a spus într-un interviu Olinka Vistica, co-fondatoarea Muzeului Despărțirilor din Croația, despre fostul ei iubit. Același lucru îl simțeam și eu. După despărțirea de Alex, suferința era tot ce ne mai lega. 

Nu voiam să ne despărțim, dar nici nu știam cum să rămânem împreună.

Eseul ăsta a pornit din nevoia de a înțelege cum ne schimbăm când moare o relație și ce creștem în noi din durere. Întrebări de tipul „ce mă învață o despărțire despre a fi împreună?” sau „ce mă învață o pierdere despre a fi întreagă?” s-au cristalizat în „cum am învățat să iubesc?”.

Studiul iubirii

Ce e iubirea, cum o trăim și cum o manifestăm ne-a stors creierii de când existăm. Sociologi, antropologi, psihologi, biologi și cercetători ai neuroștiințelor scormonesc prin iubire din secolul trecut, iar evoluția tehnologică din ultimele decenii le-a dat avânt.

La început, am cercetat-o din perspectivă teoretică.  Primul care a teoretizat rolul iubirii în viața noastră a fost Darwin. Teoria evoluționistă, care susținea că succesul reproductiv stă la baza evoluției speciilor, „a condus direct la concepte populare în prezent, cum ar fi preferința partenerului, strategiile de împerechere sexuală și atașamentul”. 

L-a urmat Freud, care a introdus importanța subconștientului, a experiențelor din copilărie și rolul sexualității ca elemente de bază în comportamentul uman.

În completarea perspectivelor naturaliste și psihologice au venit apoi științele sociale. Antropoloaga Margaret Mead a arătat în anii '30 și '40 impactul pe care-l are cultura și societatea asupra interpretării și trăirii iubirii. A călătorit în Papua Noua Guinee ca să vadă dacă rolurile de gen erau mai degrabă determinate cultural, decât înnăscute. Cercetările ei au fost recunoscute datorită contribuției majore pe care au adus-o în separarea sexului biologic față de genul construit social și implicit în deconstruirea rolurilor atribuite bărbaților și femeilor pe care le-a trăit în societatea americană. 

Munca ei de teren a arătat că îndatoririle stereotipice genurilor nu au atât de mult de a face cu natura umană ci sunt constructe sociale imaginare care afectează interacțiunile dintre oameni în toate planurile vieții. A găsit comunități în care atât femeile cât și bărbații își manifestau compasiunea și afecțiunea, dar și comunități în care agresivitatea era întâlnită în egală măsură la ambele genuri. 

Primul manual de psihologie socială care a conținut un capitol despre dragostea romantică a apărut în 1969. Autoarele Ellen Berscheid și Elaine Hatfield au identificat patru principii centrale ale iubirii: suntem atrași de cei similari  nouă, de cei care ne sunt familiari, de cei care ne plac la rândul lor și de cei pe care îi găsim atrăgători fizic. Aceste principii organizează și astăzi o mare parte din literatura de specialitate. Până la ele, studiul iubirii era mai degrabă teoretic, filosofic și speculativ. 

Ellen și Elaine au revoluționat studiul iubirii și prin faptul că, printre altele, au făcut diferența crucială între iubirea pasională, adesea asociată cu faza de îndrăgostire, și iubirea compasională, „afecțiunea pe care-o simțim pentru cei cu care viața ne e legată într-un mod  profund”.

Mișcarea feministă din aceeași perioadă a avut și ea un rol destul de important în detabuizarea studierii iubirii. Iubirea nu mai era văzută ca un subiect ce ținea de preocupările femeilor, ci devenea un domeniu de studiu necesar înțelegerii comportamentului uman.

Azi știm că calitatea vieții noastre depinde de calitatea relațiilor noastre. „Se pare că, în ultimii 50 de ani, a apărut un domeniu numit epidemiologie socială care arată că prieteniile, relații de dragoste între iubiți, părinți și copii duc la o sănătate mai ridicată - atât mintală cât și fizică. Dacă doriți să trăiți cu 10-15 ani mai mult, lucrați la relațiile voastre, nu doar la exercițiile fizice” spune cercetătorul și clinicianul american John Gottman, într-un  Ted Talk

Relația din care am ieșit în primăvara acestui an m-a făcut să realizez perspectiva distorsionată și romantizată pe care o aveam asupra relațiilor de dragoste. Îmi doream și visam la o relație ca-n filme, nu ca-n familia în care m-am născut. Abia după despărțirea de Alex am înțeles importanța limbajului emoțional comun pe care-l caut în cealaltă persoană. 

Alain de Botton, autor elvețian și filosof pop culture, susține în lucrările sale că cel mai probabil, de-a lungul vieții,  ne vom alege partenerii nepotriviți. Botton spune că iubirea nu se măsoară între „ideal” sau „dezamăgitor”, ci pornind de la „destul de bun”. Cauza alegerii nepotrivite e faptul că nu ne cunoaștem suficient de bine pe noi înșine astfel încât să putem diferenția între ce vrem și ce nevoi avem. Dacă am putea comunica lucrurile acestea clar partenerilor noștri, ne-am împuțina neînțelegerile, frustrările și rupturile. 

În plus, trăim și într-o cultură care ne încurajează din toate părțile să ne lăsăm instinctul să ne ghideze într-ale inimii și oferim prea puțin spațiu rațiunii și analizei. 

Botton se bazează pe teoria atașamentului când spune cu nonșalanță că fiecare dintre noi va face o alegere dureroasă în dragoste. Conform teoriei, dezvoltată la începutul secolului XX de John Bowlby, modul în care am fost iubiți și îngrijiți în primii ani de viață ne-a creat un tipar de atașament emoțional care influențează multiple aspecte ale vieții, printre care și cum iubim și vrem să fim iubiți.

Sunt critici care susțin că teoria atașamentului e incompletă, pentru că nu ia în considerare mediul de dezvoltare al copilului. De exemplu, un copil poate fi iubit infinit în primul an de viață de către părinții săi, dar dacă aceștia dispar în următorii ani, iar copilul ajunge într-un cămin sau într-o familie abuzivă, faptul că ai săi l-au iubit necondiționat nu-l va salva de trauma mediului instabil. Felul în care copilul învață să iubească va depinde mereu și de contextul în care crește.

Despărțirea de Alex, cea mai dureroasă de până acum, m-a aruncat  într-un rollercoaster de explorare interioară și exterioară până când am rămas în fundul gol, cu o lanternă și un târnăcop. Zile și nopți am săpat după bagaje emoționale care au lăsat dâre de răni, traume nevindecate și care inevitabil mi-au modelat relația cu mine și ceilalți.

Bagajul emoțional cu care am plecat de acasă 

Primul bagaj de care m-am atașat i-a aparținut bunicului. Era o valiză maronie, de piele, cu închizători metalice care-mi aminteau de basmele fraților Grimm. Mama mi-a cumpărat cartea lor când eram în clasele primare și m-am îndrăgostit de coperta galbenă cu crengi. Promitea expediții pe tărâmuri necunoscute. Ca valiza agățată cu grijă de bunicul în cămara casei de la țară. Misterioasă și magică.

Despărțirea de partenerul cu care credeam că o să-mi petrec o bună bucată din viață mi-a adus aminte de bagajul emoțional pe care-l tot târăsc după mine din generație în generație. Lucru care la început m-a amuzat teribil, având în vedere că ne-am îndrăgostit prin Airbnb-uri, cărând trollere după noi prin orașele lumii. 

Prima relație care m-a marcat a fost cea a părinților mei, ambii trecuți prin frica abandonului: unul prin abandon explicit în căminele de copii din vremea comunismului, iar altul prin abandon emoțional înrădăcinat într-o familie țărănească preocupată de pământ și de gura satului în loc să-și asculte copiii. Părinții mei s-au iubit cu intermitențe.

Mi-au transmis trauma lor prin ADN atunci când m-au conceput. Iar peste asta au adăugat un mediu familial volatil, fragil emoțional, marcat (pentru o perioadă de câțiva ani) de dependență de alcool, abuz emoțional și uneori fizic. Societății în care au crescut nu i-a păsat de dezvoltarea lor emoțională, doar de cea economică și reproductivă. 

Când aveam vreo doi ani, mama m-a lăsat pentru câteva ore cu vecina de la patru. Vocabularul meu la vârsta aia era improvizat și stâlcit. Când am început să-i cer insistent „bibizel”, vecina n-a avut pe cineva să o lămurească. M-a purtat în brațe prin baie, pe hol, în debara, în dormitor, în sufragerie, în bucătărie și într-un final, m-a dus la frigider. Când a deschis ușa metalică am întins mâna după parizer, iar ea a răsuflat ușurată.

Cam așa aș descrie și comunicarea cu părinții mei de-a lungul copilăriei și a adolescenței mele. O bâjbâială prin care încercam, printr-un limbaj emoțional primar, să exprim ce aveam nevoie.

Îmi e dificil să-mi amintesc momente din copilărie fără fotografii, casete video sau poveștile alor mei. 

O văd pe mama zâmbind sub bradul de Crăciun, în timp ce mă bucur de noile cărți de colorat, portocale, carioci, oul Kinder și alte dulciuri. Văd în fotografii cu câtă grijă mă pregătea de serbări sau cu câtă atenție îmi organiza petrecerile de ziua mea, dar fără poze amintirile astea sunt umbrite de momentele de critică, de tonul ridicat care și acum îmi ridică părul pe șira spinării, statul la colț cu mâinile ridicate-n aer, loviturile peste palmă cu lingura de lemn, constanta comparație cu colegii care luau note mai mari decât mine și dificultatea ei de a avea încredere în mine și în capacitățile mele.

Pe tata îl văd zâmbind când mă purta în brațe sau când ne dădeam în mașinuțele și umbreluțele din parcul de distracții. Mi-l amintesc cum mă căra pe umeri, cum jucam badminton cu orele în spatele blocului, cum îi săream de pe umeri în mare sau cum încerca să compenseze lipsa de încredere resimțită din partea mamei.

În același timp, țin minte seara în care ne-am certat atât de tare, încât am trântit ușa de la cameră cu toată furia unei adolescente și am lăsat-o fără sticlă. Țin minte cum mă trăgea de părul subțire de la spate, cum îmi vorbea agresiv și impunător, cum nu știa să mă asculte sau să aibă răbdare, iar uneori mâna lui se prindea de vreo curea de piele sau se lăsa grea peste corpul meu. 

Înțeleg că au făcut tot ce au putut la vremea aia, dar mai știu și că scăpările și greșelile lor au lăsat răni în mine la care încă lucrez în terapie. 

Ca familie, am învățat să ne zicem „te iubesc” doar de vreo zece ani. Acum știm să dansăm și ne distrăm la nunți împreună, iar oamenii din jurul nostru vin să ne zică că îi bucură prezența noastră fiindcă suntem o familie veselă și fericită. 

Neînțelegerile pe care le-am văzut între părinții mei m-au făcut să-mi promit că nu mă voi mărita și nu voi avea copii niciodată. În relații, mi-a fost frică să iubesc. Mai mult, uneori deveneam agresivă. Unul dintre foștii mei iubiți m-a întrebat, de pildă, de ce discuțiile în contradictoriu au nevoie de țipete. Remarca lui m-a ajutat să înțeleg pentru prima dată cât de mult îmi copiam părinții. 

Mă doare să realizez că m-am pus singură în situații romantice toxice și inconfortabile doar ca să primesc validare fiindcă nu mă iubeam pe mine însămi. 

Societatea care m-a făcut 

Pe lângă familie, se mai adaugă și misoginismul și sexismul de care m-am lovit din copilărie. La 10 ani, un băiat cu șase ani mai mare m-a trântit la pământ în câmp deschis și mi-a descris tot ceea ce mi-ar fi putut face în acel moment fiindcă eram o fetiță mică -  am țipat cât m-au ținut plămânii, iar bunica, care încă auzea, a fugit înspre noi, iar el s-a speriat și s-a dat jos de pe mine. 

În liceu, am ajutat câteva prietene să scape de agresori sau hărțuitori. Adesea, la petreceri, mă băgam între ei și ele prin dans. Uneori, îi împingeam să plece, alteori îi loveam cu coatele, iar o dată m-am enervat destul de tare încât l-am prins pe un tip de moțul de la spate și l-am tras de păr cu toată forța. I-am urlat în ureche că, dacă nu pleacă, lucrurile or să se termine urât. Nu cred că m-am gândit concret la ce i-aș fi putut face, dar recunosc și acum în mine furia care-mi spune că dacă e nevoie, nu vor exista limite. 

Agresiunea trăită la zece ani m-a marcat pentru următorii zece, timp în care am crezut că bărbații sunt atrași doar de vaginul meu. În relații, am învățat fie să mă apăr, fie să mă tem, fie să fiu maternă, cum îmi atrage acum atenția un fost iubit devenit prieten: „drăguță și maternă ca întotdeauna”. 

Sintagma asta, care-mi pică bine și prost în același timp, cred că mi-a urmărit și mama multă vreme. Iar ca ea sunt mii de femei doar la noi în țară. Persoane care n-au fost încurajate să-și dezvolte o cunoaștere emoțională în primul rând pentru binele propriu și nu pentru a-i îngriji pe ceilalți. În același timp, mă face să zâmbesc pentru că sunt studii care sugerează că prima formă de iubire, din care s-a dezvoltat și cea romantică, a început cu dragostea maternă. 

„În cultura noastră, bărbații au fost educați să cedeze responsabilitatea relației de cuplu femeilor și din convingerea lor că rezolvarea provocărilor relației revine (exclusiv) femeilor” scrie în cercetarea „Provocările cuplurilor din România” realizată de Școala pentru Cuplu, fondată de Domnica Petrovai și echipa Mind Education.

Conform studiului, bărbații consideră că nevoile emoționale, cum ar fi sentimentele de siguranță, intimitate sau împărtășire, sunt îndeplinite în cuplu, însă asta s-ar putea să fie o dovadă că sunt mai deconectați de nevoile lor personale, ceea ce afectează modul în care iubesc și așteaptă să fie iubiți. De exemplu, bărbaților le e mai greu să-și asume contribuția într-o situație și să-și ceară iertare, le vine peste mână să-și exprime admirația față de partenerele lor, iar în situațiile conflictuale preferă evitarea și adesea renunță la ceea ce-și doresc decât să poarte conversațiile inconfortabile.  

Cercetarea ne mai arată și că noi, românii, ne temem să fim vulnerabili și preferăm „să nu spălăm hainele în public”, așa că ajungem prea târziu la terapia de cuplu, mai degrabă în situații de intervenție decât de prevenție. Când poate fi prea târziu și suntem deja epuizați. 

În plus, adesea ne sfătuim cu părinții, prietenii sau duhovnicii noștri și nu cu cei care ne studiază emoțiile și creierul. Studiul calitativ, realizat înainte de etapa cantitativă, le-a arătat cercetătorilor că multe dintre cuplurile de la noi nu au modele de relații sănătoase și de cele mai multe ori modelul părintesc este negativ. Iar asta ne expune idealizărilor prezentate în cultura pop. 

„Efortul emoțional este dificil și nefamiliar în cultura noastră. Avem nevoie să exersăm conectarea cu nevoile emoționale, să le recunoaștem și să le integrăm în relație” prezintă același studiu. Deconectarea de noi înșine ne îndepărtează de ceilalți și ne lasă confuzi, pradă instinctelor și comportamentelor pe care le-am moștenit sau le-am copiat de la părinții noștri. Tot deconectarea ne face să privim relațiile din perspective extreme de tipul totul sau nimic. Dinamică care nu ne ajută să înțelegem că relațiile de iubire sunt un proces viu și au nevoie de prezența noastră reală pentru dezvoltare. 

Nu prioritizăm relațiile noastre de cuplu și ajungem să plasăm sursa fericirii cuplului în afara relației, cum sunt excursiile, vacanțele, petrecerile și alte experiențe care ne distrag de la viața interioară a relației. „Avem nevoie să învățăm că satisfacția în relație este dată de contribuția și evoluția personală și depinde, în mare măsură, de înțelegerea etapelor unei relații și a modului în care ea poate evolua” subliniază studiul.

Despărțirea de Alex mi-a arătat că și eu am picat în  toate capcanele de mai sus. Mi-a fost extrem de greu să permit relației să iasă din faza de îndrăgosteală, iar apoi m-am lăsat copleșită de deziluzia generată de lipsa perfecțiunii cu care eram obișnuită din social media, din filme sau muzică. Următoarea etapă a relației, a dezamăgirii și a deznădejdii, m-a lovit atât de tare fiindcă nu eram pregătită să fac schimbări în mine, iar încrederea în noi doi s-a rupt. Așteptările nerealiste m-au îndepărtat de la relația pe care o aveam cu el. Încercam constant să o ajustez la standarde exterioare. Drept urmare, nu i-am dat relației spațiul și timpul necesar să evolueze.

Psihoterapeuta belgiană Esther Perel spune că ideea de cuplu și opresiunea pe care o resimte această „unitate emoțională” n-a suferit niciodată în istoria recentă atâtea transformări și adaptări ca acum. Trăim în era capitalismului emoțional, unde relațiile economice au devenit profund emoționale, iar relațiile intime sunt din ce în ce mai similare modelelor economice și politice de negociere, schimb și echitate. Ne-am obișnuit să negociem limite, nevoi, oferte, poziționări și nu mai îmbrăcăm rolurile predefinite de comunitățile noastre. 

Sexualitatea nu mai e o chestie pur biologică, ci o parte a identității noastre prin care ne definim ca indivizi. O parte esențială la care am ajuns prin democratizarea contracepției. Mariajul era o instituție care avea scopul de a acumula capital social și financiar căreia noi i-am adăugat romantismul și iubirea, noi am băgat dragostea în sex, și tot noi am făcut conexiunea între sexualitate și satisfacția emoțională a relațiilor. 

Spre deosebire de modelul istoric, noi nu ne mai căsătorim pentru siguranța financiară și cea socială. Și nici nu avem de oferit avuțiile noastre partenerului - zestrea -, ci pe noi înșine. Noi am devenit produsul acestui schimb interuman, iar asta face relațiile cu atât mai fluide și vulnerabile. Avem mai multă libertate, incertitudine, îndoială de sine, dorință și totul e o negociere. E eliberator și obositor. Încă ne dezbrăcăm de cojocul greoi al monogamiei utilitare și cu toții avem nevoie de  blândețe.

Am fost crescuți de  oameni care nu știau prea bine ce înseamnă iubirea de sine, cu atât mai mult ce-i aia „iubire sănătoasă”. Părinți care s-au maturizat în mijlocul unei schimbări de paradigmă politică și socială, când mariajul era în plină transformare dintr-o instituție economică într-un proiect de dezvoltare personală. Iar confuzia le-a fost adâncită și mai tare de societatea care încă nu știe cum să discute despre traumele transgeneraționale - fie ele sclavia, războaiele, fascismul, comunismul sau sărăcia. 

Iar peste asta adăugăm și presiunea pusă de rețelele de socializare, unde lumea-și afișează succesul din relație, nu și problemele, iar noi, spectatorii, ajungem să credem că la baza unei relații de iubire reușite stă romantismul exagerat.  Țin minte pasiunea cu care o prietenă care știa de dificultățile noastre din cuplu mă sfătuia să ies de pe social media fiindcă începusem să proiectez ce vedeam acolo în propria intimitate. A avut dreptate.

***

De când am început să lucrez  la acest eseu, am simțit nevoia să mă conectez cu fostul partener, să-l întreb cum mai e, să-l consolez și să mă consolez și pe mine. I-aș fi spus că îmi pare rău pentru dățile în care nu l-am citit bine, în care nu l-am înțeles cum avea nevoie, de momentele în care n-am știut să-mi reglez propriul șuvoi de anxietăți care declanșau anxietăți în amândoi și intram într-un tunel de triggering cu zilele. 

În același timp, i-aș mai fi zis că pentru a reuși să fim ce ne propusesem naiv în mailuri interminabile ar fi fost nevoie să despachetăm  și să ordonăm multe bagaje. 

Acum doi ani credeam că iubirea noastră e nemuritoare. Ne scriam mailuri pline de emoții și proiecții, care mă făceau să mă opresc din orice altă activitate doar ca să-l simt cât mai aproape. Într-o noapte de 14 februarie mi-a trimis o legendă care m-a sedus.

„Filemon și Baucis erau doi bătrâni dintr-un sat din Frigia pe vremea când în lume mai trăiau zeii. Se zice că cei doi se iubeau dintotdeauna. Într-o zi, Zeus și Hermes le fac o vizită. Sunt omeniți cum se cuvine, dar cu grijă din partea celor doi, fără excese, deși le ofereau ce aveau mai bun în casă. Drept mulțumire, după ce Zeus își dezvăluie adevărata identitate, le construiește un templu și le spune celor doi bătrâni că o să le îndeplinească o dorință. Baucis și Filemon se privesc în ochi și fără să-și spună nimic se pun de acord. Nu vor nimic material, doar să moară în același timp pentru că nu pot îndura dispariția celuilalt. Filemon și Baucis au mai trăit o perioadă în templul construit de Zeus, iar când le-a venit timpul și-au spus: 

- Scumpul meu soț, a sosit ceasul! Îți spun adio.

- Adio!, a grăit și dânsul și a sărutat-o lin pe frunte. Îți mulțumesc pentru credința ce mi-ai purtat-o până la ultima suflare! 

Nu au murit cum mureau oamenii. Filemon s-a transformat într-un stejar falnic, iar Baucis într-un tei subțire, alb, cu flori micuțe, dar cu mireasmă amețitoare. Templul s-a sfărâmat bătut de vânturi, dar acolo a rămas un stejar mândru care îmbrățișa cu ramurile un tei cu trunchiul alb și plin de floare. 

Ne-am simțit în legătura dintre ei și te-am simțit pe pat lângă mine.” 

Ce mă învață despărțirea despre iubire e că uneori are nevoie de mai mult timp decât suntem noi dispuși să-i oferim, ca niște copaci cărora le ia ani ca să-și alungescă brațele în aer. 

S-a luat curentul 

În noaptea în care am decis să ne încheiem relația, noi încă ne iubeam.

- Asta e cea mai adultă despărțire, ever, i-am zis lui Alex, iar apoi mi-am frecat obrajii de fața lui ca să-i șterg lacrimile. 

S-a retras puțin, și-a descleștat degetele, mi-a întins lacrimile pe față, a zâmbit și și-a tras mucii. După atâtea ore de plâns, ne-am dat voie să ne jucăm. I-am zis ca îmi pare rău dacă l-am rănit. Mi-a zis să nu dau vina pe mine fiindcă chiar am încercat. Aș fi vrut să-i spun că și el a încercat. Am ieșit în curtea interioară să fumăm o țigară și mi-a povestit că prima postare care i-a apărut în feed a fost un colaj cu „nu ne-am potrivit”. Știam că glumește și că făcea referire la o discuție anterioară despre boți, dar în spatele coastelor am simțit cum mi se chircește sufletul și se deschide o râpă. S-a stins becul pe terasă, am luat un fum și i-am zis că a fost frumos.  

Am dat aprobator amândoi din cap și ne-am ciocnit sticlele de bere într-un „noroc!” de rămas bun înainte să dormim ultima noapte împreună. 

ni s-a luat curentul într-o noapte cu lună plină. am fumat doua țigări și am pornit un film cu Meryl Streep. flama lumânării tremura ca încrederea mea. alarma de afară s-a oprit. aș vrea să dorm până se oprește și a mea. dacă mi-aș deschide ochii acum, nu te-aș vedea si m-aș composta, dizolva. m-ar durea imaginea tavanului ochii care nu știu cum mă vor privi data viitoare.

mi-am atins sfârcul și mi-am amintit cum mi-l prindeai tu în timpul sexului. am înghițit plânsul. n-am mai trăit o despărțire romantică de cinci ani și am uitat cum doare. cât e de fluidă și perfidă

am devenit niște garaje de metal cu lacăt, trântite în mijlocul unei grădini dintre blocuri. pe o ușă scrie „sugi pula”, pe alta „oferim servicii  de demolare”, pe alta „nu parcați" și „nu atingeți". cred că și câinii s-au pișat pe ușile astea. o fetiță poartă niște cizme de cauciuc roz și calcă pe luminițe.

vreau și eu papucii ei. să fac o petrecere techno și să expulsez năvodul din piept.

M-am tot gândit că trăiesc tristețea din dorința de a ajunge la vindecare, de parcă fără această ultimă etapă ea nu merită trăită. De ce oare mi-am dorit asiduu să mă vindec de suferință și nu să o trăiesc? Cât din frica mea personală de durere e transpusă în relații și cum mă împiedică asta să trec de stratul superficial al îndrăgostirii inițiale? Învăț să accept că suferința e o caracteristică fundamentală a existenței și a iubirii.

Despărțirea asta m-a lovit adânc în identitate. După doi ani și jumătate de locuit împreună, am pierdut identitatea noastră, a relației, iar prin ea s-a dizolvat o parte din mine. Corpul meu încă purta gesturile împrumutate de la el, mimica feței lui, glume care făceau parte dintr-un limbaj comun, o apartenență care oferea validare și o iluzie a stabilității. În locul lor, am rămas cu un hău. Simțeam că fără el nu eram completă, iar interacțiunile cu alți oameni mă doborau. Mă simțeam inferioară, de parcă dacă am fi rămas împreună aș fi însemnat mai mult. Frica mea de abandon, moștenită de la părinți, a fost declanșată de pierdere și săpa catacombe de confuzie. 

De când am luat decizia finală, am văruit bucătăria de la țară și m-am afundat în florile din grădină. Am plantat lalele. Cu fiecare bulb băgat în pământ, pun o speranță și o vorbă bună.

Cu păpădiile e o altă poveste. Rădăcinile lor ajung până la al treilea strat de pământ. Se răspândesc prin toată grădina, iar eu încerc să le controlez locurile în care pot crește, așa că le scot rădăcinile  și le smulg floarea ca să nu se înmulțească. 

Practic, le dezrădăcinez și le decapitez în numele salvării celorlalte plante. Cam cum am făcut și în relație: de teama suferinței, am plivit preventiv și uneori distructiv. Pământul înăsprește mâna, la fel cum resentimentele și frica acresc răbdarea.

Mulțumiri
  • Editoarei: Lina Vdovîi
  • Fotografei: Raisa Hagiu
  • Colegelor: Delia Marinescu, Andrada Lăutaru, Oana Moisil